Micul Prinţ

Oamenii de pe meleagurile tale – zise micul prinţ – cresc cinci mii de trandafiri într-o singură grădină… şi tot nu găsesc ceea ce caută… – Nu găsesc! i-am răspuns. – Şi totuşi ceea ce caută ei ar putea fi găsit într-o singură floare sau într-un strop de apă… – De bună seamă! i-am răspuns eu. Şi micul prinţ adăugă: – Ochii însă sunt orbi. Cu inima trebuie să cauţi.

…

– Bună ziua, spuse el.
Se afla într-o grădină de trandafiri înfloriţi.
– Bună ziua, ziseră trandafirii.
Micul prinţ îi privi. Toţi erau aidoma cu floare lui.
– Cine sunteţi voi? îi întrebă el înmărmurit.
– Noi suntem trandafiri, ziseră trandafirii.
– Vai! făcu micul prinţ.
Şi se simţea foarte nefericit. Floarea lui îi povestise că era, în univers,
singura în felul ei. Şi iată că se mai aflau aici cinci mii, toate semănând cu
ea, într-o singură grădină!
„Tare s-ar mai socoti jignită, îşi zise el, dacă ar vedea una ca asta…
nu s-ar mai opri din tuse şi s-ar preface chiar că moare, ca să scape de
ruşine. Iar eu aş fi, desigur, nevoit să mă prefac c-o îngrijesc, pentru că
altminteri, ca să ma îndurereze şi pe mine, s-ar lăsa să moară cuadevarat…”
Apoi îşi zise mai departe: „Mă credeam înavuţit cu o floare fără
seamăn, şi iată că n-am decât o floare de rând. Cu asta numai şi cu trei
vulcani, care-mi vin doar până la genunchi şi dintre care unul e poate stins
pe vecie, nu prea sunt un mare print…”

…

Micul prinţ se duse să mai vadă o dată trandafirii.
– Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi
nimic, le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-aţi
îmblânzit pe nimeni. Sunteţi aşa cum era şi vulpea mea. Nu era decât o
vulpe, aidoma cu altele o sută de mii. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten,
iar ea acum nu are în lume seamăn.
Şi florile se ruşinară.
– Sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte, le mai spuse el. Nimeni n-ar
avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar
crede că e asemeni vouă. Ea însă singură e mai de preţ decât voi toate
laolaltă, fiindcă pe ea am adăpostit-o sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am
ocrotit-o cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis omizile (în afară doar de
câteva, pentru fluturi). Fiindcă pe ea am ascultat-o cum se plângea, ori cum
se lăuda, ori câteodată chiar şi cum tăcea.
Fiindcă ea e floarea mea.
Şi se duse înapoi la vulpe.
– Rămâi cu bine, zise el…
– Te du cu bine, zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă:
Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul
lucrurilor.
– Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor, spuse după dânsa micul
prinţ, ca să ţină minte.
– Numai timpul împărţit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de
preţioasă.
– Numai timpul împărţit cu floarea mea… făcu micul prinţ, ca să ţină
minte.
– Oamenii au dat uitării adevărul acesta, zise vulpea. Tu însă nu
trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit.
Tu eşti răspunzător de floarea ta.
– Eu sunt răspunzător de floarea mea… spuse după dânsa micul prinţ,
ca să ţină minte